Scurt istoric
Istoria Bisericii din Constantinopol și dezvoltarea sa în Patriarhia Ecumenică este strâns legată de istoria Imperiului Bizantin sau Roman de Răsărit. Fondarea în anul 324 a Noii Rome (Bizanț), care a înlocuit imediat vechea Roma, a condus la o dezvoltare continuă a Bisericii din Constantinopol.
Înainte de Constantin cel Mare, Episcopia de Bizanț a fost dominată de Arhiepiscopia de Heraklia, și, conform tradiției, Sfântul Apostol Andrei e cel care a rânduit primul episcop al Bizanțului, Stahys.
După Stahys urmează o serie neîntreruptă de 24 alți episcopi, ultimul fiind Sf. Mitrofan, cu care s-a încheiat prima perioadă a Diocezei de Bizanț. Constantin a declarat Dioceza de Bizanț independentă și Episcopul Mitrofan a fost ridicat la demnitatea de arhiepiscop. Noua Romă a devenit un centru cultural si spiritual puternic. În această capitală a Imperiului Roman s-au întâlnit idealul de ecumenicitate a Imperiului cu ideea de ecumenism creștin, conducând în continuare la o existență armonioasă. A doua perioadă importantă pentru Biserica din Constantinopol este accea a împăratului Teodosie cel Mare, când orasul a devenit capitala Imperiului Bizantin sau Roman de Răsărit.
În anul 381 cel de-al doilea Sinod Ecumenic a ridicat Arhiepiscopul Constantinopolului al doilea în rang, după episcopul Romei.
În anul 451 al patrulea Sinod Ecumenic a confirmat al treilea Canon al celui de-al doilea Sinod Ecumenic. La al 28-lea Canon, scaunul Constantinopolului a fost echivalat cu cel al Romei, și primește în jurisdicția sa toate comunitățile creștine din afara granițelor Imperiului.
În secolul al șaselea (în anul 518), pentru prima dată Patriarhului Ioannis (Capadocianul) al Constantinopolului i-a fost acordat titlul de "Patriarh Ecumenic". Acest titlu va fi în anul 586 ratificat de Sinodul de la Constantinopol.
În secolul al șaptelea, ca urmare a dominației arabe, ultimele trei patriarhate au ajuns în afara granițelor Imperiului. În secolul al optulea, Papa de la Roma a devenit și "conducător politic", și nu doar "lider religios."
Secolul al nouălea se caracterizează prin intervenția Bisericii Apusene în afacerile ecleziastice ale bulgarilor. Litigiile între Papa Nicolae și Patriarhul Fotios și capacitatea Papei ca și conducător internațional, performanța lui din ce în ce mai dominantă în raport cu Bisericile din Orient, au stat la baza primelor certuri dintre cele două Biserici. 1054 este, din păcate, în istoria bisericii anul schismei nefericite dintre cele două Biserici. Au urmat cruciadele, pentru a stabili ocupația Constantinopolului și distrugerea patriarhatului în timpul celei de-a patra cruciade din anul 1204. Timp de 57 de ani Patriarhia a fost forțată sa mute sediul în orașul Niceea.
Căderea Constantinopolului (1453) a inaugurat pentru Centrul Ortodoxiei o nouă eră. Mohammed al II-lea a avut grija sa aibă contacte bune cu Patriarhul Ecumenic. Toți creștinii Imperiului au fost considerați ca un grup special, sau națiune în interiorul Imperiului și plasați sub responsabilitatea Patriarhului.
Astfel, Patriarhul a fost responsabil față de otomani pentru toți creștinii și a avut de-atunci, de asemenea, și preocupare politică. Jurisdicția bisericească a fost mult extinsă, dominând toți creștinii din Imperiul Otoman. Si creștinii slavi au fost dominați de ascultarea către Patriarhul Ecumenic. Mai târziu, această competență extinsă a condus la acordarea autocefaliei Bisericilor locale din Rusia (1589), Grecia (1850), Serbia (1879), România (1885), Albania (1937) și Bulgaria (1945).
Astăzi fac parte din jurisdicția Tronului Ecumenic cinci arhiepiscopii din Turcia, arhiepiscopiile din America, Australia, Marea Britanie, Franța, Germania, Austria, Belgia, Suedia și toată Scandinavia, Noua Zeelandă și Orientul Îndepărtat, Elveția și Italia, opt arhiepiscopii din Creta, patru arhiepiscopii din Dodecanez și Sfântul Munte Athos.